vineri, 28 mai 2010

Strigarea peste sat

“Mai intai de toate, paziti-va de aluatul Fariseilor, care este fatarnicia. Nu este nimic acoperit care sa nu fie descoperit, nici ascuns care nu va fi cunoscut. De aceea, orice ati spus la intuneric va fi auzit la lumina, si orice ati grait la ureche, in odaite, va fi vestit de pe acoperisul caselor.”
Luca 12.1-3

Un obicei stravechi din viata satului poporului roman se numea "Strigarea peste sat". Avea loc anual in perioada de dupa “lasatul secului” undeva la jumatatea lunii noiembrie dupa inceperea postului Craciunului. Nu erau ziare in vremea aceea, nici televizoare, astfel ca lucrurile care trebuiau auzite de intregul sat erau vestite de pe o anumita inaltime, deobicei situata in mijlocul satului. De acolo vorbea primarul, acolo se anunta venirea postei, etc.
Obiceiul acesta insa, nu avea de-a face cu vreun comunicat oficial, ci cu a-i face de ras pe cei ce savarseau lucruri care aduceau rusine. Asa ca, din flacaii satului, erau vreo 2-3 oameni in fiecare sat, care fiind instiintati de vreo astfel de fapta, mergeau pe aceste inaltimi din mijlocul satului (daca nu erau inaltimi foloseau niste copaci mai inalti), si, stand la o distanta cat sa trebuiasca sa vorbesti cu voce destul de tare unul catre altul, isi incepeau dialogul strident in vazul si auzul intregului sat. Spre exemplu, daca "Nelu a lu’ Popescu" fusese gasit dimineata beat in sant, ei strigau unul catre altul ceva de genul:
- "Vai! Ai auzit de Nelu a lu Popescu?"
- “Ce sa aud?"
- "L-au gasit beat!"
- "Serios? Pe Nelu a lu Popescu? Tocmai el?"
- "Pai nu era din familie buna? Nu e tatal lui invatatorul din sat?"
- “Da, tocmai el, ce rusine!” etc...
Ideea era doar ca nu-ti pica tocmai bine sa fii "strigat peste sat" cand te trezeai si iti reveneai. Si aspectul mai important (de fapt si scopul acestui obicei) era acela de-a te face ca si tanar, sa te gandesti de doua ori inainte de-a face o astfel de fapta. Sigur, sentimentul de disconfort sporea in intensitate cand era vorba de furt, infidelitate, sau lucruri mult mai rusinoase. La vremea aia nu-ti era tot una sa fii facut de rusine in public. Tot satul se aduna sa afle ce s-a mai intamplat si apoi se discuta pana in satele vecine, de te stia toata lumea, erai facut de ras si tu si familia. Nu era chiar comod. Cert e ca oricat de ascuns ai fi incercat sa tii ceea ce ai facut, daca aflau astia 2-3, ala erai! Cred ca nu erau de departe cele mai iubite persoane din sat.
Un alt aspect esential era acela ca erau vizati doar tinerii. Fiind tanar, si aflandu-se astfel de lucruri despre tine, iti putea fi compromis tot viitorul tau in ceea ce priveste casatoria, functia sau pozitia in sat, dar si imaginea familiei tale. De asta nu-ti era tot una sa faci un lucru mizerabil. Pe de alta parte se strigau doar faptele celor tineri, tocmai cu scopul de a-i mustra, responsabiliza si indrepta. Era, ce-i drept un fel rudimentar de-a o face, insa poate ca in unele cazuri ar fi eficient si azi... Sigur...Obiceiul asta nu mai se practica de mult... (desi avem si noi printre noi oameni in genul astora 2-3, dar ai nostri nu vorbesc tare, ci in soapta, si nu de pe inaltimi ci pe la colturi, si culmea, tot afla toata lumea. Deosebirea intre cei 2-3 si ai nostri este ca ei strigau doar lucruri adevarate si obiceiul avea menirea sa indrepte si sa provoace la respect pe cei ce inca nu trecusera pe acolo).
Dar sa revenim la text. Pentru ca aici nu mai e vorba despre o justitie umana sau de o “strigare in public” a unor fapte care nu ne-ar placea sa le afle ceilalti. Aici e vorba de Tatal care vede in ascuns si rasplateste. V-am povestit de obiceiul asta doar pentru ca ceva asemanator ca imagine mi-a trezit textul de azi. Fatarnicia, aluatul fariseilor...salvarea unei imagini care nu-ti apartine, un pocait plin de ipocrizie... Lucruri rusinoase, sau nevrednice pe care le acoperim cu "o forma de evlavie" fara putere, lucruri facute in ascuns, pe care ne vom stradui din rasputeri sa nu le afle nimeni, si cu atat mai putin sa fie facute cunoscute de cineva. Vorbe spuse la intuneric, soapte mizerabile, "scanteile unui foc mic ce aprinde o padure mare". Daca se intampla ceva, si daca fapta noastra are consecinte urate, n-am fost noi, noi n-am zis, daca cineva vrea sa ne corecteze, sa aiba grija de barna lui! Noi n-avem decat un pai...si ala e mic...nici nu se vede.
Si nu vorbim de o gresala... pentru care-ti pare rau, si te indrepti! Aia nu e fatarnicie! Fatarnicia e un mod de viata! Si despre asta vorbim. Si suntem multi in felul asta intre noi. Daca crezi ca poti s-o mai duci mult asa, inseamna ca ai uitat ca este Cineva care vede in ascuns si care rasplateste potrivit cu viata ta pe care nu o vede nimeni, potrivit cu faptele omului ascuns, potrivit cu prisosul inimii, si cu lucrurile care ti-o impodobesc si ti-o umplu.
Daca mai continui insistand sa traiesti duplicitar, s-ar putea sa vina o zi cand ceea ce ai crezut tu ca ai acoperit mai bine sa fie descoperit si sa nu stii cum sa-l mai acoperi. S-ar putea sa vina o zi cand ceea ce ai ascuns tu mai bine sa fie atat de vizibil incat sa vada toata lumea. S-ar putea ca ceea ce ai spus tu la intuneric (sau atunci cand ai crezut ca nu te vede nimeni), sa fie auzit la lumina in fata tuturor. Si lucrurile pe care le-ai spus in soapta sa se auda rostite de pe acoperisurile caselor. Vei putea indura rusinea?
Poate vei spune, ca e o pacaleala. Nu la toata lumea e asa. Si altii traiesc asa si nu li s-a intamplat nimic. La mine nici nu e atat de grav ca la altii “care-s mai rau ca mine”. Eu doar de distractie, asa, din cand in cand... Nu va avea urmari. Sau cel putin nu-ti pasa de asta ca si cand ar avea. Si poate ca imi vei spune ca ai dreptate pana in ziua cand vei muri. Dar dreptatea ta se va sfarsi acolo. Pentru ca Biblia vorbeste despre o zi a judecatii "cand oamenii vor da socoteala pentru orice cuvant nefolositor care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osandit!” (Mt 12.37)
( Ma gandeam de ce cuvintele? Probabil va amintiti despre gandul care genereaza un cuvant, cuvantul care genereaza o fapta, fapta un caracter, etc.. daca nu ma-nsel Cipri a amintit recent despre asta intr-unul din articolele lui. De ce deci, cuvantul? Pentru ca dupa parerea mea , cuvantul e pragul de decizie al fiecarui om. Gandurile pot fi ispite, sau pot fi induse de cel rau sau de alte persoane. Tu alegi daca le faci “robi ai lui Hristos”. Cuvantul insa, e momentul cand gandul tau prinde viata. E momentul in care alegi sa ti-l insusesti, si sa-i dai o forma. De aici incolo, incepe afectarea celor din jur. Sigur ca judecata are de-a face nu doar cu vorbele, ci cu toate celelalte aspecte, fapte, obiceiuri, etc.. Insa de aici porneste totul... )
Te intreb, deci, daca ar fi sa se “strige peste sat” sau sa se rosteasca de la microfon in biserica ceea ce vorbesti tu la intuneric, sau viata ta despre care nu stie nimeni, cum te-ai simti? Spun asta pentru ca textul nu are doar o latura negativa. Tatal care vede in ascuns rasplateste si rugaciunea inlacrimata pe care o stiti doar voi, El stie si “ce face stanga si dreapta” chiar daca atunci cand e vorba de darnicie, nici macar ele nu stiu una de alta, El stie, vede si rasplateste. Lucruri ca astea strigate de pe un acoperis Îi vor aduce slava si-ti vor face cinste. Insa ganditi-va fiecare daca asa stau lucrurile. Sau printre faptele noastre sunt si lucruri care n-ar fi indicat sa fie descoperite, sau vorbe care n-ar trebui auzite...
Gandeste-te atunci cand vrei sa faci ceva daca ti-ar conveni ca venirea Domnului Isus sa te gaseasca facand lucrul respectiv. Nu vorbi lucruri care n-ai vrea sa fii gasit vorbindu-le la momentul revenirii Lui. Pana sa le afle altii, le stie El. Le faci zilnic in prezenta Lui. Culmea, noua ne-ar fi rusine daca oamenii ne-ar afla ascunzisurile si consideram ca ne-am facem de rusine inaintea lor. De aceea ne uitam in stanga si in dreapta si ne ferim sa fim vazuti si auziti de ceilalti. Ne temem si ne ferim de asta, dar in faţa lui Dumnezeu le savarsim pe toate cu nerusinare...Nu ne uitam niciodata in sus. Desi El ne vede mereu, si de Faţa Lui nu ne putem ascunde. Iar rasplata Lui are de-a face cu vesnicia...nu cu o rusine temporara. Ne pacalim singuri...
Asa ca, traieste fara ascunzisuri, lasa fatarnicia de-oparte. Daca sunt lucruri de care ti-e rusine si esti tentat sa le ascunzi si sa le acoperi sub o imagine de “sfant de biserica”, renunta la gandul asta si adu-le la cruce. Singurele lucruri care nu vor mai fi descoperite in ziua judecatii vor fi cele acoperite de Sangele lui Hristos. Asta va face ca in ziua judecatii, la “marea strigare peste pamant” numele tau sa fie auzit intre cele ale condamnatilor, ci doar intre cele scrise in Cartea Vietii.
Apoi cere putere sa-ti traiesti viata astfel incat ea sa ti se poata striga de pe acoperisuri fara sa ti se umple fata de rusine, iar Dumnezeu sa fie proslavit! Si daca s-ar auzi ceva de rau sa trebuiasca sa fie vreo minciuna...
Gata cu ascunzisurile. "Voi sunteti fii ai luminii. Umblati deci, ca niste copii ai luminii." (Ef. 5.8, 1 Tes 5.5)

Binecuvantari vesnice,
radu samuel

vineri, 21 mai 2010

Templul Domnului, Templul Domnului...

Isus a intrat in Templul lui Dumnezeu. A dat afara pe toti cei ce vindeau si cumparau in Templu, a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei, si le-a zis: “Este scris: ‘Casa Mea se va chema o casa de rugaciune.’ Dar voi ati facut din ea o pestera de talhari.”
Matei 21:12-13

Isus a intrat in Templul lui Dumnezeu... Da, si oamenii il numeau asa. “Templul Domnului, Templul Domnului...” (Ier. 7.4) Cu toate acestea, Dumnezeu nu se mai simtea acasa acolo de-o vreme buna. Sigur, daca ar fi fost intrebati, orice iudeu ar fi spus: Dumnezeu este Stapanul acestei Case. Cu toate acestea, cei ce pusesera “stapanire” pe ea erau oamenii. Cu totii stiti povestea celor ce vindeau in Templu. Rolul lor era acela de a veni in “ajutorul” celor ce calatoreau din departari sa-si aduca jertfele la Ierusalim. Pentru a-i scuti de a cara animalele de jertfa cu ei de la distante mari, existau oameni care vindeau acolo animale pentru jertfa: porumbei, miei, etc... Asta ar fi fost un aspect... Insa, pretul era cu mult peste valoarea unui porumbel sau animal in mod normal. Facusera din asta o afacere, si inca foarte prospera. Daca veneai de la distante mai scurte, insa, si faceai “gresala” sa aduci din turma ta un animal pentru jertfa, aveai “surpriza” sa afli, atunci cand ajungeai la Templu, ca nu e bun. Are un defect sau ceva ce tu n-ai observat, asa ca ti se zicea: “Mielul tau nu e fara cusur. Ca sa te scutim de un drum pana acasa, uite, lasa mielul asta aici, si cumpara unul de la noi mai ieftin. Astia sunt testati, verificati, sigur nu dai gres cu ei in a aduce o jertfa placuta lui Dumnezeu.” Asa ca, lasai mielul, cumparai altul “mai ieftin”, iar mielul tau era vandut urmatorului “client”. La fel cu schimbatorii de bani in ”moneda Templului.”
O, de cate ori nu le spusese Dumnezeu ca nu sange de taur si miei doreste El, ci o inima taiata imprejur. Nu jertfe in detrimentul ascultarii.... Dar ei intrecusera acum cu mult masura... Facusera din Templu un loc al schimburilor, desi Templul lui Dumnezeu trebuia sa fie un loc al schimbarii. Chiar daca isi pastrase denumirea, in acceptiunea lor Templul nu mai era de mult “al Domnului”. Era afacerea lor... Apoi: “O casa de rugaciune...” Ce contrast izbitor intre “rugaciunea fierbinte a celui neprihanit” (Iacov 5.16) si “raceala unei pesteri de talhari”.
Chiar...“pestera de talhari” era locul unde raufacatorii se adaposteau si isi ascundeau prada, lucrurile furate, sau alte lucruri care constituiau rodul nelegiuirii lor. Dure cuvinte, chiar simpla asemanare cu o pestera a Casei lui Dumnezeu si cu niste talhari a celor ce o administrau. Totusi, expresia aceasta nu o auzim pentru intaia data la Domnul Isus. Nu stiu cati ati avut curiozitatea sa cautati in Biblie lucrul acesta, dar expresia asta s-a auzit intaia data din gura lui Dumnezeu Tatal. Ieremia este proorocul “privilegiat” s-o transmita mai departe intr-o mustrare teribila la adresa poporului lui Dumnezeu cu mult timp in urma (mie mi se pare insa destul de actuala...) :
3“Asa vorbeste Domnul ostirilor, Dumnezeul lui Israel: ‘Indreptati-va caile si faptele, si va voi lasa sa locuiti in locul acesta.’ 4 Nu va hraniti cu nadejdi inselatoare zicand:’ Acesta este Templul Domnului, Templul Domului!’ 5Caci numai daca va veti indrepta caile si faptele, daca veti infaptui dreptatea unii fata de altii, 6daca nu veti asupri pe orfan si pe vaduva, daca nu veti varsa sange nevinovat [...] 8Dar iata ca voi va hraniti cu nadejdi inselatoare, care nu slujesc la nimic.9Cum? furati, ucideti, preacurviti, jurati stramb, aduceti tamaie lui Baal, mergeti dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti! 10Si apoi veniti sa va infatisati inaintea Mea, in Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu si ziceti: “Suntem izbaviti!”... ca iarasi sa faceti toate aceste uraciuni! 11Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu o pestera de talhari inaintea voastra?” “Eu insumi vad lucrul acesta!” zice Domnul. (Ieremia 7)
Ajungem la noi, si la Casa Domnului. Oare mai e pentru noi cu adevarat Casa Domnului? Ne mai comportam in ea ca in prezenta Lui? Il recunoastem ca Stapan? Inaintea cui ajunsese Templul o pestera de talhari? Inaintea lui Domnului? Nu! Inaintea oamenilor care se purtau in el ca intr-un astfel de loc mizerabil! Nu Dumnezeu Isi schimbase conceptia, ci oamenii. Totusi, de pe buzele lor se auzea mereu “Templul Domnului”. Casa lui Dumnezeu! Dar o tratau ca pe o pestera de talhari. Faceau toate mizeriile in rest, apoi veneu in Templu, spuneau “Suntem izbaviti” si plecau sa savarseasca aceleasi fapte mizerabile.
Cum vi se pare ca tratam noi Biserica? V-am spus ca pestera de talhari era locul unde raufacatorii isi ascundeau rezultatele nelegiuirilor lor. Nu suntem noi cei care de atatea ori am savarsit atatea fapte mizerabile iar apoi am venit duminica in Templu si “le-am ascuns” sub ipocrizia unei “feţe de pocait”, ne-am hranit cu “nadejdi inselatoare” ca “suntem izbaviti” daca spunem o rugaciune, pentru ca apoi sa ne intoarcem la viata si obiceiurile noastre de talhari?
Cititi si vedeti ca nu doar “crima si preacurvia” sunt trecute in lista de mai sus. Furtul (sub toate aspectele lui), juramantul stramb, inchinarea la idoli (sub toate aspectele ei contemporane binecunoscute) etc. Faptul ca altul sta mai prost ca tine, nu te absolva. Nu cred ca e vorba de o lista anume, ci de PACAT in sine. De viata in pacat si joaca cu Dumnezeu.
“Templul Domnului!, Templul Domnului!” ... Ce ipocrizie. (Apropo, noi nici macar respectul asta formal nu-l mai avem...care Casa Domnului? Noi merem la “BISE” ... “Bise” in sus, “bise” in jos, la “bapti”, la “penti”, tratam locul ala atat de familiar incat uitam cine-i Proprietarul si al Cui Nume este chemat peste casa aceea.) E Casa peste care e chemat Numele Lui, al Domnului ostirilor. Nici al meu, nici al tau. E Casa inchinata Lui! (Si uneori ne comportam in Casa Lui mai rau ca acasa la noi) Uitam cu Cine avem de-a face. El e Stapan acolo. Nu noi! Un astfel de comportament e o sfidare si o ofensa la adresa lui Dumnezeu!
Mai e pentru tine Casa Domnului un loc al schimbarii? Sau ai facut din el un loc al schimburilor avantajoase tie? Este pentru tine Casa Domnului? Sau ti se pare ca e afacerea ta, sau ceva ce-ti apartine, ceva ce poti decora cum vrei? E pentru tine Casa Domnului o casa de rugaciune asa cum “este scris”? Sau “inaintea ta” e o “pestera de talhari”? Ce e pentru tine Casa Domnului? Templul Domnului ostirilor...? Intreaba-te dincolo de primul raspuns care-ti vine sa-l dai din obisnuinta faptului ca vii de mic acolo.
Vreau doar sa va indemn sa redobandim respectul pentru Casa lui Dumnezeu. Felul in care te comporti in casa cuiva arata relatia ta cu el si masura de respect pe care i-o porti. “Pazeste-ti piciorul cand intri in Casa Domnului, si apropie-te mai bine sa asculti decat sa aduci jertfa nebunilor”. (Ecl 5.1) Nu e locul potrivit in care sa “calci stramb”, sau sa calci cum vrei.

Isus a intrat in Templul lui Dumnezeu...la noi in biserica... scrieti voi, fiecare, continuarea...

Binecuvantari vesnice,
radu samuel

vineri, 14 mai 2010

Matematic vorbind...

“Dati mai bine milostenie din lucrurile dinlauntru, si atunci toate vor fi curate. Dar vai de voi, Fariseilor! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din ruta si din toate zarzavaturile, si dati uitarii dreptatea si dragostea de Dumnezeu: pe acestea TREBUIA sa le faceti si pe celelalte sa nu le lasati nefacute.”
Luca 11.41,42

“Vindeti bunurile voastre si dati milostenie. Faceti-va rost de pungi care nu se invechesc, o comoara nesecata in ceruri, unde nu se apropie hotul si unde nu roade molia. Caci unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra”
Luca 12.33,34

“Fratilor, va aducem la cunostinta harul pe care l-a dat Dumnezeu in Bisericile Macedoniei. In mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste masura de mare si saracia lor lucie, au dat nastere la un belsug de darnicie din partea lor [...] Si au facut aceasta nu numai cum nadajduisem, DAR S-AU DAT MAI INTAI PE EI INSISI DOMNULUI, si apoi noua prin voia lui Dumnezeu.
2Corinteni 8.1, 2, 5

Lucrarea omului care nu se da mai inainte pe el insusi lui Dumnezeu nu are nici o valoare. Orice ai incerca sa daruiesti sau sa jertfesti nu are nici un pret daca mai inainte nu te-ai daruit pe tine insuti Domnului.
Lucrarea noastra ne apara de foarte multe ori imaginea de “sfant”. Zeciuielile din izma, marar sau diferite zarzavaturi ii vor face pe ceilalti sa spuna: “O, cu adevarat un om deosebit! Cu cata minutiozitate implineste el Legea...” Milostenia, faptele de bunatate, si apoi trambitarea lor ne intregesc imaginea de “adevarat inchinator”, si ne ajuta sa bifam in fisa postului infaptuirea datoriei. In ceea ce priveste pe cei din jurul nostru, (si din pacate uneori si pe noi insine) metoda aceasta este foarte eficienta. Ne va ascunde si proteja adevaratul “eu” in 80-85% din cazuri. Pe asta mizau si Fariseii. Metoda insa le-a tinut pana in momentul in care s-au intalnit cu Domnul Isus, pana in momentul cand au trebuit sa stea fata in fata cu Dumnezeu.
Daca suntem sinceri, pana acolo ne functioneaza si noua procedeul. Pana in momentul in care ajungem sa stam fata in fata cu Dumnezeu. Asta pentru ca atunci nu mai avem de-a face cu cei ce se uita la “ce izbeste ochiul” ci cu “Cel ce se uita la inima”. Milostenia primita de El e cea facuta din lucrurile dinlauntru. Atunci cand altruismul tau porneste din tine, atunci cand “iti gasesti placerea” in implinirea Legii Domnului, vei fi intr-adevar ca “un pom sadit langa un izvor de apa”. Atunci “punga ta nu se va invechi”, pentru ca va contine lucruri care nu se consuma, ci mereu sa innoiesc. Vei intelege diferenta intre lucrurile care “TREBUIESC FACUTE” si cele care „nu trebuiesc lasate nefacute”.
Daca e sa o luam dupa matematica macedoneana, lucrurile ar sta cam asa:
multe necazuri + bucurie + saracie lucie = belsug de darnicie
Cum asa? Care e secretul?
S-au daruit mai intai pe ei insisi Domnului. Au facut intai lucrurile care TREBUIAU facute: dreptatea si dragostea de Dumnezeu. Apoi ”ni s-au daruit noua prin voia lui Dumnezeu”. (ceea ce nu trebuia lasat nefacut) Un lucru e clar: Nu vei fi niciodata de folos celor din jur, daca mai inainte nu te daruiesti lui Dumnezeu.
„Daruind vei dobandi”, se pare ca e un principiu biblic. Dandu-te mai intai pe tine lui Dumnezeu, vei avea ce sa dai altora, si iti vei strange comori in locuri in care ”hotii nu le sapa si nu le fura iar molia nu le roade”. ”Caci unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra”, iar din visteria inimii tale vei fi in stare sa dai adevarata milostenie, si sa infaptuiesti adevarata lucrare in folosul celorlalti. Uita-te deci in interiorul tau. Daca ai incepe sa imparti celorlalti din lucrurile dinlauntrul tau, crezi ca ar fi binecuvantati? Cu siguranta nu! Probabil vei constata o lipsa si o saracie lucie, ca cei din Macedonia! Asta pana in momentul in care alegi sa te daruiesti pe tine insuti mai intai lui Dumnezeu. Si atunci cand vei fi umplut de El, vei vi cu adevarat ”paharul care da peste el” spre binecuvantarea tuturora intr-un belsug de darnicie!
Pungi care nu se invechesc, lucruri care trebuiesc facute, o comoara nesecata in ceruri, matematica macedoneana, milostenie din lucrurile dinlauntru...iata ce va indemn sa ne preocupe saptamana aceasta.

Binecuvantari vesnice,
radusamuel



vineri, 7 mai 2010

Spre munţi? sau...

1La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: “Fugi în munţii voştri, ca o pasăre?” 2Căci iată, cei răi îşi încordează arcul, îşi potrivesc săgeata pe coardă ca să tragă pe ascuns asupra celor cu inima curată. 3Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit? 4Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc, şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor. 5Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia. 6Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă, un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte. 7Căci Domnul este drept, iubeşte dreptatea, şi cei neprihăniţi privesc faţa Lui.”

Psalmul 11

Păi, David...Ce răspuns e ăsta? Noi vrem să te scăpăm şi tu... nu ne înţelege greşit... Noi nu-ţi vrem decât binele! De asta te-am îndrumat spre munţi. Unde poţi fi mai în siguranţă decât acolo? Eşti chiar absurd! Nu vezi? Eşti în pericol de moarte şi tu fabulezi teologie. Nu fi naiv! Acolo ai fi la adăpost...ia cel mai bun cal. Te va duce mai rapid ca o pasăre în zbor...

Şi chiar aşa e! Cei care te îndrumă spre munţi nu sunt oameni rău intenţionaţi, ci oameni care te vor în siguranţă. Sunt oamenii care ţin la tine, a căror primă grijă e ca tu să fii la adăpost, şi care aleg aparent cea mai logică soluţie existentă în acel moment pentru a te proteja (uman vorbind). Cu siguranţă astfel de oameni l-au sfătuit şi pe împăratul David în primul verset.

Răspunsul lui? Ciudat, nu? În loc să ia cel mai rapid cal spre munţi, David răspunde: Cum puteţi să-mi vorbiţi aşa? La Domnul găsesc eu scăpare! Cu alte cuvinte, Domnul este pentru mine ajutor şi adăpost. El este prima opţiune, şi singura la care apelez.

Ce lucru adânc... deşi să fugi în munţi era mult mai “palpabil”, era o variantă mult mai realistă, David alege opţiunea credinţei, şi a abandonării în mâna lui Dumnezeu în loc să-şi ia soarta în propriile-i mâini. Mai impresionant este însă faptul că ia această decizie într-un moment de criză acută. Ce mare lucru să poţi să gândeşti atât de lucid în momentul în care arcul stă încordat, săgeata e potrivită pe coardă şi nu şti din care parte va lovi, (vs2) temeliile stau să se surpe, iar cei din jurul tău îţi oferă o grămadă de alte soluţii mai sigure şi mai realiste decât a te încrede în Dumnezeu.

Cu toate acestea, atunci când David afirmă: “La Domnul găsesc scăpare! el se baza pe câteva lucruri, pe care ni le relvă următoarele versete:

1. 1 1. 1 Dumnezeul lui este suveran peste situaţia prin care el trece! (vs.4) Citind acest verset ne putem da seama evident că luciditatea şi pacea din inima lui David se ancorează în cunoştinţa faptului că Dumnezeul său este autoritatea supremă: “Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri” şi Lui nu-i este nimic ascuns “Ochii Lui privesc şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.” Cu alte cuvinte El ştie şi e în control. Nimic nu-L poate surprinde. El este deasupra celor ce ameninţă. Apoi,

2. 1 2. Dumnezeul lui este suveran peste persoana lui! (vs.5) Versetul cuprinde o subliniere tare interesantă. David foloseşte verbul “a urîpentru a descrie atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel rău, cel ce iubeşte silnicia. Deşi ideea care se deduce din acest verset este aceea de a pune în antiteză pe cel rău şi cel neprihănit din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în mod aparent ciudat, David nu foloseşte verbul “a iubi” atunci când descrie atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel neprihănit, ci paradoxal, verbul “a cerca” sau a pune la încercare. Versetul are două trimiteri. Una din ele ne duce în Geneza 22.1, la Avraam, (cel pus la încercare de Dumnezeu” şi găsit credincios), iar cealaltă în Iacov 1.12, care spune astfel: “Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc!” Gândul mă duce, deci, la faptul că David înţelege bine ceea ce avea să scrie mai târziu apostolul Pavel în Romani 8.28. Dumnezeu este suveran peste persoana mea, şi faptul că trec prin încercare, este egal cu a fi iubit de El, şi implicit răsplătit de El dacă-I rămân credincios. Dacă El îngăduie aşa pentru a-mi testa caracterul, credinţa, sau vreo altă latură, eu am încredere şi respect decizia Lui, pentru că El este stăpân peste mine. El nu greşeşte, ci face asta pentru că mă iubeşte şi pentru un scop.

3. 3. 3. Dumnezeul lui este drept, şi iubeşte dreptatea! (vs7) Iată cea de-a treia subliniere, şi poate cea mai importantă dintre ele din punct de vedere uman. Ea vine în sprijinul deplin al primelor două. Asta pentru că dacă Dumnezeu ar fi un dumnezeu de la care să nu şti la ce să te aştepţi, atunci, primele două afirmaţii ar fi de-a dreptul împovărătoare. Să ştii că peste situaţia prin care treci stăpâneşte un dumnezeu oscilant, sau peste persoana ta stăpâneşte un dumnezeu care e când de-o părere, când de alta, ar fi cu adevărat un motiv de panică. Însă a ştii ca Dumnezeul care este suveran peste tine şi peste situaţia prin care treci este un Dumnezeu drept în orice vreme, iubeşte dreptatea şi răsplăteşte după dreptate (cei neprihăniţi privesc Faţa Lui (vs7)), face ca indiferent de greutatea încercării sau de periculozitatea ameninţării, sufletul celui neprihănit să-şi găsească pacea şi confortul în această certitudine.

Această convningere ar trebui să ne călăuzească mereu atunci când, în încercare suntem tentaţi să ne căutăm scăparea în alte locuri decât la Dumnezeul nostru. Tot David spune într-un alt psalm: încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, şi dreptul tău ca soarele la amiază.(ps.37.5-6). Cel ce-şi pune soarta în mâinile Domnului va fi cinstit de El în mod evident şi răsplătit după dreptate.

Dumnezeul suveran peste viaţa ta este Dumnezeul care este în control peste situaţia prin care treci, şi este Dumnezeul drept care iubeşte dreptatea şi răsplăteşte după dreptate. Iata, deci trei motive care ar trebui să ne determine ca, în momente de încercare să căutăm scăpare doar la Dumnezeul nostru. El este singura soluţie a celui neprihănit.

Binecuvântări veşnice,

radusamuel


*textele Biblice coincid cu traducerea Dumitru Cornilescu, 1924