"...totusi, acum ma bucur, nu pentru ca ati fost intristati, ci pentru ca intristarea voastra v-a adus la pocainta. Caci ati fost intristati dupa voia lui Dumnezeu, ca sa n-aveti nici o paguba din partea noastra. In adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire, si de care cineva nu se caieste niciodata; pe cand intristarea lumii aduce moartea..."
2Corinteni 7.9-10
Clipa mantuirii a adus cu ea si o bucurie de nedescris pe care a sadit-o pentru vesnicie in inima noastra. Bucuria asta a nascut o cantare noua dintr-un suflet izbavit si ne-a lipit sufletul de cer. Domul Isus insusi spunea "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea sa ramana in voi, si bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15.11). Asa ca, ne dorim ca si crestini sa avem mereu aceasta bucurie, si ne facem probleme atunci cand ea ne lipseste, sau absenta ei naste suspiciuni in cei ce ne privesc. Cu toate acestea, sa ne amintim de cuvintele Eclesiastului, care spune ca "toate isi au vremea lor" (Ecl.3) si sa recunoastem ca fiecare din noi am trecut cel putin odata prin vremuri de intristare. E normal? E bine? M-am intrebat si eu... Versetele de mai sus au fost insa pentru mine un raspuns intelept chiar cand treceam printr-o astfel de perioada.
Pe parcrusul anilor, slujind impreuna, am trecut si prin astfel de momente. Imi aduc aminte de unii din noi, care in urma unor dezamagiri, sau in urma unei suparari ne-am intristat si am zis: "Aici se opreste slujirea mea, pana aici a durat prietenia cu fratele sau sora mea, mi-a ajuns, in viata mea nu mai slujesc cu..., daca asa se poarta...etc", sau alte suparari pentru care cel ce le purta avea sau nu partea lui de vina. Altii am trecut prin intristari personale, in urma unor greseli in care, stateam neputinciosi si inchisi in noi, fiind dezamagiti de noi insine, dorindu-ne schimbarea si neramanand cu altceva decat cu frustrarea unei neputinte enervante sau cazand in ispita de a sustine cu incapatanare ca "bine facem ca ne maniem" :) ca si Iona alta data.
Fara indoiala "rasul isi are vremea lui, si plansul isi are vremea lui". Dar vremurile de intristare trebuie intelese corect, pentru ca uneori Dumnezeu ingaduie sa trecem prin astfel de stari, dar alteori suntem noi cei care ne incapatanam sa staruim in "intristarea noastra" paguboasa, lasandu-ne amagiti de cel rau fara ca Dumnezeu sa fi vrut asta de la noi.
Cum facem deosebirea? Cand intristarea e dupa voia lui Dumnezeu si cand nu? Simplu. Raspunsul e in versetele de mai sus. In primul rand, intristarea dupa voia lui Dumnezeu nu produce nicio paguba. Ea din contra, e menita sa repare pagubele unei greseli, a unui pacat, e un proces de restaurare. Daca observi ca starea ta aduce paguba relatiei tale cu Dumnezeu, cu ceilalti, sau aduce paguba lucrarii, nu te mai incapatana, nu e de la Dumnezeu. E poate orgoliul tau, sau poate amagirea celui rau care te-a facut sa intelegi gresit lucrurile. E "intristarea lumii"(vs10), care in final aduce moarte, sau cel putin omoara incet incet cate ceva din tine, din omul tau duhovnicesc. Intai bucuria, apoi relatiile, apoi lucrarea, etc. Te vei departa tot mai mult staruind in rebeliunea ta. Fiindca dimpotriva, intristarea dupa voia lui Dumnezeu aduce pocainta, corectare, zdrobire, smerenie si apoi are ca rezultat mantuirea, salvarea, eliberarea de ceea ce te robea si in final bucuria privirii in urma fara nici un regret ("aduce o pocainta care duce la mantuire, si de care cineva nu se caieste niciodata"). E nepretuita o astfel de bucurie, e datatoare de viata, e un castig vesnic.
Treci prin vremuri de intristare? Daca da, verifica-te in lumina Bibliei. Daca intristarea prin care treci are ca scop indreptarea ta, si vezi ca duce la corectarea ta prin pocainta, smereste-te si multumeste-I lui Dumnezeu. E mustrarea Lui, dovada a iubirii de Tata ce ti-o poarta. E un castig de care nu-ti va parea rau niciodata (vs10). Dar daca vezi ca intristarea prin care treci incepe sa aduca pagube, ai grija sa nu fie amagirea celui rau, pentru ca e aducatoare de moarte. Nu-l lasa sa aiba vreun castig de pe urma incapatanarii tale.
Ce pot sa va doresc decat bucurii vesnice... Dar daca va fi sa treceti prin momente de intristare, sa aveti parte de ele cu folosul pocaintei care duce la eliberare si de care nu lasa in urma parere de rau ci doar castig pentru voi, in relatia voastra cu Dumnezeu, cu cei din jur si in lucrare.
Binecuvantari vesnice,
radu samuel
2Corinteni 7.9-10
Clipa mantuirii a adus cu ea si o bucurie de nedescris pe care a sadit-o pentru vesnicie in inima noastra. Bucuria asta a nascut o cantare noua dintr-un suflet izbavit si ne-a lipit sufletul de cer. Domul Isus insusi spunea "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea sa ramana in voi, si bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15.11). Asa ca, ne dorim ca si crestini sa avem mereu aceasta bucurie, si ne facem probleme atunci cand ea ne lipseste, sau absenta ei naste suspiciuni in cei ce ne privesc. Cu toate acestea, sa ne amintim de cuvintele Eclesiastului, care spune ca "toate isi au vremea lor" (Ecl.3) si sa recunoastem ca fiecare din noi am trecut cel putin odata prin vremuri de intristare. E normal? E bine? M-am intrebat si eu... Versetele de mai sus au fost insa pentru mine un raspuns intelept chiar cand treceam printr-o astfel de perioada.
Pe parcrusul anilor, slujind impreuna, am trecut si prin astfel de momente. Imi aduc aminte de unii din noi, care in urma unor dezamagiri, sau in urma unei suparari ne-am intristat si am zis: "Aici se opreste slujirea mea, pana aici a durat prietenia cu fratele sau sora mea, mi-a ajuns, in viata mea nu mai slujesc cu..., daca asa se poarta...etc", sau alte suparari pentru care cel ce le purta avea sau nu partea lui de vina. Altii am trecut prin intristari personale, in urma unor greseli in care, stateam neputinciosi si inchisi in noi, fiind dezamagiti de noi insine, dorindu-ne schimbarea si neramanand cu altceva decat cu frustrarea unei neputinte enervante sau cazand in ispita de a sustine cu incapatanare ca "bine facem ca ne maniem" :) ca si Iona alta data.
Fara indoiala "rasul isi are vremea lui, si plansul isi are vremea lui". Dar vremurile de intristare trebuie intelese corect, pentru ca uneori Dumnezeu ingaduie sa trecem prin astfel de stari, dar alteori suntem noi cei care ne incapatanam sa staruim in "intristarea noastra" paguboasa, lasandu-ne amagiti de cel rau fara ca Dumnezeu sa fi vrut asta de la noi.
Cum facem deosebirea? Cand intristarea e dupa voia lui Dumnezeu si cand nu? Simplu. Raspunsul e in versetele de mai sus. In primul rand, intristarea dupa voia lui Dumnezeu nu produce nicio paguba. Ea din contra, e menita sa repare pagubele unei greseli, a unui pacat, e un proces de restaurare. Daca observi ca starea ta aduce paguba relatiei tale cu Dumnezeu, cu ceilalti, sau aduce paguba lucrarii, nu te mai incapatana, nu e de la Dumnezeu. E poate orgoliul tau, sau poate amagirea celui rau care te-a facut sa intelegi gresit lucrurile. E "intristarea lumii"(vs10), care in final aduce moarte, sau cel putin omoara incet incet cate ceva din tine, din omul tau duhovnicesc. Intai bucuria, apoi relatiile, apoi lucrarea, etc. Te vei departa tot mai mult staruind in rebeliunea ta. Fiindca dimpotriva, intristarea dupa voia lui Dumnezeu aduce pocainta, corectare, zdrobire, smerenie si apoi are ca rezultat mantuirea, salvarea, eliberarea de ceea ce te robea si in final bucuria privirii in urma fara nici un regret ("aduce o pocainta care duce la mantuire, si de care cineva nu se caieste niciodata"). E nepretuita o astfel de bucurie, e datatoare de viata, e un castig vesnic.
Treci prin vremuri de intristare? Daca da, verifica-te in lumina Bibliei. Daca intristarea prin care treci are ca scop indreptarea ta, si vezi ca duce la corectarea ta prin pocainta, smereste-te si multumeste-I lui Dumnezeu. E mustrarea Lui, dovada a iubirii de Tata ce ti-o poarta. E un castig de care nu-ti va parea rau niciodata (vs10). Dar daca vezi ca intristarea prin care treci incepe sa aduca pagube, ai grija sa nu fie amagirea celui rau, pentru ca e aducatoare de moarte. Nu-l lasa sa aiba vreun castig de pe urma incapatanarii tale.
Ce pot sa va doresc decat bucurii vesnice... Dar daca va fi sa treceti prin momente de intristare, sa aveti parte de ele cu folosul pocaintei care duce la eliberare si de care nu lasa in urma parere de rau ci doar castig pentru voi, in relatia voastra cu Dumnezeu, cu cei din jur si in lucrare.
Binecuvantari vesnice,
radu samuel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu